Oamenii te iarta daca faci crime, dar nu te iarta daca esti fericit

0

M-a intrebat astazi cineva daca eu am fost intotdeauna atat de vesel sau sunt asa de o anumita perioada. Am raspuns evaziv, am zambit si am multumit. Nu e ceva cu care sa ma laud si mai ales, am fost intotdeauna de parere ca oamenii te iarta daca faci crime, dar nu te iarta daca esti fericit. Si asta nu o spune Dr. Phil, o spune experienta celor 38 de anisori, iar cand iti marturisesti fericirea cuiva, invariabil vine replica: „Ma bucur”, cand de fapt nu e nici pe departe asa. Sigur ca nu ma refer la familie, la oamenii dragi sau la prietenii apropiati, ci la oamenii cu care interactionezi des. Este mult mai simpatic si mai usor de ingurgitat cel pe care poti sa-l consolezi din cand in cand, sa-i spui ca o sa fie mai bine, ca o sa se intoarca roata, sa-l mangai pe cap si sa-i spui: “Lasa, cu totii am trecut prin asta”. Te apropii extrem de repede de cel care plange, cel care rade e bizar, e poate prefacut sau fals, adica ce atata bucurie?

Fericire

De fapt, raspunsul ar fi fost: ”Da, asa am fost intotdeauna, fericirea mea s-a nascut odata cu mine, o am de cand ma stiu, a fost mostenita, nu dobandita si niciodata mimata”. Sigur ca n-am un zambet tamp tot timpul, dar indiferent ce mi se intampla, intaietate au motivele pentru care ma consider norocos, apoi sanatatea parintilor, apoi ca nimic nu ma poate omori si apoi gandul ca n-are sens sa trec prin viata ca “Voda prin loboda”, n-ar mai fi amuzant si mai mult decat atat, n-as vrea sa ajung la un moment dat sa privesc viata doar din perspectiva lucrurilor pe care nu le-am facut, pentru ca ar fi trist.

Ma gandesc cu groaza cum ar fi daca mi-as pierde la un moment dat pofta de a trai. Daca viata nu va mai fii blanda cu mine? Daca echilibrul meu launtric imi va fi zguduit, daca voi fi nevoit sa duc o existenta de ghiseu? Daca va veni o vreme cand n-o sa mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru plimbari? Daca n-o sa mai am timp sa ma ascult? Pentru mine, luxul suprem este sa faci ce-ti place si sa mai si traiesti din asta.

Am inceput sa lucrez la 18 ani , iar cand am incasat primii bani, mi se parea ca nu-i merit. Si asta pentru ca job-ul imi era hobby. Dupa 20 ani, am acelasi sentiment, am momente cand mi se pare absolut fantastic ca niste oameni sunt dispusi sa ma plateasca pentru ceva de la care eu deja primesc atata satisfactie profesionala si sufleteasca. Si nu, nu ma imbogatesc, traiesc decent.

Sigur ca am facut greseli, sigur ca am lasat in urma compromisuri sau episoade ridicole, dar realizez in fiecare zi ca ma uit cu mandrie inapoi la trecut. Pentru ceea ce m-a inconjurat frumos datorez recunostinta multor oameni minunati, pentru ceea ce a fost trist sau nereusit nu impart cu nimeni vinovatia. Stiu ca, in general, starea de bine nu face bine si celor din jur, si chiar n-am gasit inca explicatia pentru asta. Dar inca de cand am realizat-o, m-am decis sa zambesc mai mult si sa-i enervez pe toti cu fericirea mea.

Voi cum stati la capitolul asta?