Despre incredere

0

Naivi ne-am nascut cu totii, ne-am dus usor catre lumina ca sa descoperim ca intunericul cu care am fost obisnuiti mult timp nu avea atata agitatie si nonsens ca lumea pe care am zarit-o sclipind in bratele razelor de soare. Prea mult zgomot siminciuni se lasa odata cu praful pe hainele noastre, ne jucam cu prea multe iluzii ca apoi sa cadem inconstienti in genunchi, plangand. Am crezut ca ochii nu pot mintii niciodata sub culoarea lor desenata in creta, si ne-am zis ca monstrii exista doar in cosmarurile pe care le aveam cand eram copii.

Trust

Dar noi ne mintim, si singuri ascundem ganduri. Ranim pentru a simti mirosul dulce de sange, satuli sa fim vanati si sa cadem drept victime. Ciudat, suntem raniti, simtim chiar pe pielea noastra durerea, si totusi ceea ce ne ridica in picioare este razbunarea de a oferi acelasi placere dura. Ranim nevinovati, nevinovatii devin ucigasi de sentimente si donatori de cicatrici pe inimile altor persoane nevinovate, si tot asa, un joc de cercuri, pentru ca nu stim sa o luam de la capat si sa vedem inocenta din alti ciudati ca noi.

Iubim apoi nimicul, si speram ca nu vom mai gusta amara suferinta, imbracam indiferenta ca sa putem lua viata in plin. Pur si simplu metode de autodistrugere. Ploua in noi cu sentimente, cautam increderea absoluta, fiinta aceea care nu ne va trada niciodata, dar pe cine mintim, cand noi insine, la randul nostru, am ranit pe atatia, iar semenii nostrii, cei care pasesc pe varfuri ca sa nu-i auzim cum ne incalca increderea, apar si dispar din peisajul care ne inconjoara, fara sa-si ceara iertare.

Nu sunt inca sigur ca vreau sa renunt la incredere, desi toate cad pe langa mine, in cioburi reci de sticla. Eu unul nu ma pot desprinde de naivitate, imi este incrustata in maduva spinarii. Inspir usor, tragand in piept toate nimicurile ce invartesc lumea asta in delirul ei sumbru. Expir prin vise la fiecare colt de strada, crezand in monstrii ce mi se descopera pe cladirile intunecate. Greseala mea este ca ii adapostesc in suflet! Ii primesc cu bratele deschise, sarutandu-le gura plina de minciuni, rad la glume, la surprize, fara sa spun nimanui ce simt.

Credem in tot ceea ce se misca, zicand in sinea noastra ca detinem aceeasi inima. Suflete fara pata, sifonate de increderea data mult prea repede pe o tava. Imi este dor de culorile acelea clare de oameni pastelati pe care le vedeam candva, demult, fara sa mai am nevoie de alta sursa de fericire. Acum am devenit cu totii neintelesi, alergand dupa planuri ireale, care se desprind din nori. Nu vreau sa raman cu mine insumi, de aceea cred in tine, in ea, in noi, chiar daca…

Write a comment