Nimicuri ce vor sfarsi acest august mut

0

Nu am suficienta tarie pentru a-mi ridica ochii din pamant. Visez, uitandu-ma in gol la picioarele mele marunte. Imi inalt doar vocea spre cer, urland. Este un strigat ce nimeni nu-l intelege, nici macar tu oricat ai incerca sa-mi demonstrezi contrariul, este strigatul ce imi defineste interiorul, mult prea pasiv pentru a aranja literele pentru a-ti spune ce il framanta. Acum sunt doar o jumatate care nu poate sa urasca pe cel ce il face un intreg.

Parca simt cum imi arde capul. Erupe in ganduri ce nu pot oferii solutii, posibilitati de musamalizare, de sfarsit. Saruturi diferite port pe tample, dezmeticindu-ma pe moment, care reusesc sa ma tulbure in regrete. Satul sa mai dorm singur, visand mereu incolor. Mi-e dor de valsurile de culori de mai de demult. Tu doresti un mov indecis si salbatic, eu un gri mult prea decolorat ca sa-si revina.

Ma intreb cine sunt si cat timp trebuie sa-mi mai storc nervii pentru joc stupid masurat in zambete. As striga in gura mare ceea ce imi lipseste, ce ma doare, ce ma arde pe interior, dar totusi vreau sa nu par un suflet ratacit printre altele la fel de indoielnice ca mine. De ce acum trebuie sa ma indoiesc de sinea mea, cand toate ar trebui sa mearga atat de frumos, scaldate intr-un roz pitoresc?

Ciudat ca nu am mai gasit nici un motiv sa plang in ultima perioada, desi atatea stau sa se prabuseasca peste mine. De ce sa plang? De ce sa urlu? Dupa ce sa urlu? Stupide intrebari cand stiu ce imi lipseste. O mana care sa ma mangaie pe fata si sa-mi zica „azi nu esti singur!”, lipsesc doua buze unite de fruntea mea care sa-mi transmita toata tandretea care nu am mai gustat-o de mult timp, lipsesc cateva cuvinte care sa-mi anime sufletul sa coloreze in continuare lumea din jurul meu.

Comments are closed.